No name!<3
Moderator
 Din: world dark
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 2313
|
|
Japoneza (日本語, nihongo ► pronunţie ► ) este principala limbă vorbită şi scrisă īn Japonia. Japoneza prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, şi posibile influenţe de vocabular şi morfologie din limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, īn urma contactului cultural cu China, un număr important de cuvinte au pătruns īn limba japoneză, īmpreună cu scrierea ideografică. Īn afară de caracterele chinezeşti (numite īn japoneză "kanji"), japoneza foloseşte īn prezent şi "hiragana", "katakana" (două alfabete fonetice silabice paralele, de cāte aproximativ 50 de simboluri fiecare), şi ocazional "rōmaji" (caractere latine).
Acest articol discută separat fonetica limbii japoneze. Pentru date mai generale despre limba japoneză cititorul este īndrumat să citească articolul respectiv.
Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte numite more (singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca īn exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cīteva excepţii:
* Uneori consoana lipseşte, deci mora se reduce la o vocală simplă. Exemplu: ai a-i (dragoste) care se pronunţă ca un hiat (īn două silabe), nu ca un diftong.
* Rolul de consoană poate fi jucat şi de semivocalele y şi w. Exemple: yama ya-ma (munte), watashi wa-ta-shi (eu).
* O moră aparte este consoana nazală n, care nu are nevoie de o vocală pentru a forma o silabă. Exemplu: hon ho-n (carte).
* Uneori īnaintea unei consoane se face o pauză, egală īn durată cu o moră, timp īn care nu se emite nici un sunet. Fenomenul este prezent de exemplu şi īn limba italiană, unde se marchează īn scris prin dublarea consoanei, ca īn ho detto (am zis). Exemplu īn japoneză: mikka mi-_-ka (trei zile).
* Īntre consoana şi vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. Exemple: kyaku kya-ku (client), atsuryoku a-tsu-ryo-ku (presiune).
* Prin alungirea vocalei se poate obţine o moră dublă. Acesta este cazul multor cuvinte preluate din limba chineză cu o pronunţie care o aproximează pe cea originală. Exemplu: tōkyō to-o-kyo-o (capitala Tokio; alungirea lui o se scrie ca o moră separată). Transcrierea corectă a cuvintelor japoneze īn caractere latine trebuie să marcheze această alungire, care este esenţială pentru păstrarea informaţiei despre pronunţie; marcarea lungimii se face fie prin dublarea vocalei respective (Tookyoo), fie aşa cum se practică īn limba japoneză īn hiragana (unde prelungirea lui o se scrie ca u, iar prelungirea lui e se scrie ca i), caz īn care Tokio devine Toukyou, fie prin plasarea unei bare deasupra vocalelor alungite (Tōkyō). Ultima variantă este preferată īn cele mai multe cazuri.
Fiecare moră durează īn pronunţie aproximativ acelaşi interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică. Īn exemplele de mai sus segmentele unite prin cratime reprezintă cīte o moră; īn scrierea fonetică japoneză (hiragana, katakana) fiecare moră se scrie printr-un singur caracter, care e perceput ca indivizibil de vorbitorii japonezi nativi. Excepţie face situaţia cīnd mora se modifică prin intercalarea semivocalei y, caz īn care se folosesc două caractere.
[modifică] Fonemele limbii japoneze
Deşi mora este o unitate indivizibilă lexical, este utilă descrierea din punct de vedere fonetic a componentelor ei: vocalele, consoanele, semivocalele, elementul nazal n, şi stopul (dublarea consonantică).
Vocale: Īn limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba romānă sau limba italiană. Acestea sīnt (īn ordine): a, i, u, e, o. Ele sīnt practic identice cu echivalentele lor din limba romānă, mai puţin u, care este nerotunjit, undeva īntre ī romānesc şi ü german.
Consoanele sīnt şi ele relativ puţin numeroase. Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, şi r. Se observă lipsa consoanelor l şi v. Trebuie făcute totuşi următoarele observaţii:
* s urmat de i se pronunţă aproximativ ca ş romānesc, şi de aceea īn litere latine se transcrie shi, de exemplu Shikoku (una din insulele arhipelagului nipon). Pentru vorbitorii japonezi nativi pronunţia lui si (din Sibiu) din alte limbi pune probleme. Similar, succesiunea z-i devine ji ca īn jikan (timp).
* t urmat de i se pronunţă aproximativ ca primul sunet din cuvīntul romānesc cireşe. Transcrierea īn caractere latine recurge la forma chi: Chiba (oraş la est de Tokio). Cuvintele străine care conţin grupul de sunete ti nu pune totuşi probleme japonezilor; există cuvinte străine naturalizate īn japoneză care conţin această combinaţie, ca de exemplu pātī, pronunţat pa-a-ti-i (petrecere, din engl. party); totuşi pronunţia ti este percepută ca o situaţie anormală. Similar, d-i devine ji cu o pronunţie indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i. Pronunţia di este posibilă şi apare īn cuvinte īmprumutate.
* t urmat de u se pronunţă aproximativ ca ţ romānesc din ţuică, şi se transcrie tsu, de exemplu Tsukuba (un oraş nou creat, cu bogată activitate de cercetare). Pronunţia lui tu ca atare nu pune probleme vorbitorilor nativi. Similar, d-u devine zu.
* h urmat de u se apropie īn pronunţie de f, dar rămīne undeva la mijloc, şi se pronunţă nu ca īn limba romānă prin apropierea dinţilor inferiori de buza superioară, ci prin rotunjirea buzelor, ca pentru a stinge o lumīnare. Totuşi, pentru a marca această diferenţă de sunet transcrierea in litere latine se face prin fu, de exemplu Fuji-san (muntele Fuji).
* Īn mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ń din limba spaniolă. Diferenţa este totuşi minoră.
* Sunetul r din japoneză este undeva īntre r şi l din romānă. Este obţinut printr-o asemenea mişcare a limbii īncīt aceasta atinge creasta alveolară o singură data, ceva mai moale decīt pentru r şi ceva mai repede decīt pentru l. Pentru japonezi pronunţia unui rrr repetat este dificilă. De asemenea, īn mod natural ei nu disting diferenţa dintre consoanele romāneşti (sau englezeşti) r şi l.
* Semivocalele y şi w pot īncepe o moră, dar numărul de more care se pot produce astfel este mai mic decīt numărul de combinaţii posibile teoretic. Există trei more cu y, anume ya, yu şi yo, şi două more cu w: wa şi wo (deşi ultima se pronunţă simplu o). Alte combinaţii au dispărut din limba japoneză modernă.
* Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la īnceputul cuvīntului. Cīnd este urmat de b, p sau m pronunţia lui se schimbă īn mod natural īn m, ca de exemplu īn shinbun (ziar), pronunţat şimbun. Dacă mora următoare īncepe cu o vocală sau semivocală trebuie evitată tendinţa de a contopi n cu aceasta, de exemplu ren’ai (iubire) se pronunţă ren-ai (prin nazalizarea lui e) şi nu re-nai.
* Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de aşteptare pīnă la emisia consoanei următoare. De exemplu, īn cazul cuvīntului motto (mai mult), după pronunţia lui mo cavitatea orală se pregăteşte pentru producerea consoanei t şi se menţine īn această poziţie, fără să producă vreun sunet (fluxul de aer este blocat), pe o durată egală cu o moră. După această pauză se emite silaba to. Īn cazul particular cīnd consoana īn cauză este s, datorită caracterului ei fricativ, emisia consoanei īncepe de pe timpul pauzei, de exemplu sassoku (imediat). Acelaşi fenomen se petrece īn cazul lui h (sau f), dar īn această categorie intră doar cuvinte īmprumutate din alte limbi, ca de exemplu bahha (Bach, compozitorul) sau sutaffu (colectiv sau membru al unui colectiv, din engl. staff).
[modifică] Accentul
Accentul īn limba japoneză se manifestă prin schimbarea īnălţimii sunetului de la o moră la alta. Prin comparaţie, īn limba romānă accentul este marcat prin pronunţarea mai puternică (şi, discutabil, alungită) a unei anumite silabe din cuvīnt, existīnd de exemplu perechi de cuvinte cu sensuri neīnrudite care diferă numai prin acest accent (ca véselă şi vesélă). Alte limbi, numite limbi tonale, asociază fiecărei silabe o anumită "melodie", care schimbată poate duce la modificarea īnţelesului. Surprinzător pentru noi, cele mai multe limbi de pe glob sīnt tonale, cu excepţia notabilă a limbilor indo-europene.
Accentul are īn limba japoneză are un rol semantic secundar, existīnd puţine situaţii īn care schimbarea accentului produce modificarea sensului. Īn plus, multele dialecte japoneze prezintă diferenţe mari īn ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.
Tehnic vorbind, perceptual există două niveluri posibile ale īnălţimii sunetului unei more (īn dialectul standard şi īn majoritatea celorlalte). Mai mult, un cuvīnt nu poate avea orice combinaţie de īnălţimi. Există numai situaţiile următoare: dacă prima moră este sus (la frecvenţa sonoră mai īnaltă) atunci toate morele următoare din cuvīnt trebuie sa fie jos. Daca prima moră e jos atunci a doua este obligatoriu sus; următoarele more pot ramīne sus sau pot cădea, dar o data căzut accentul el nu mai poate urca īn acelaşi cuvīnt. Importantă este poziţia la care accentul face tranziţia sus-jos, īn funcţie de aceasta putīndu-se preciza īn mod unic īnălţimea fiecărei more. Mora de dinaintea căderii accentului se numeşte "accentuată". Există cuvinte care nu au accent, īn sensul că īnălţimea sunetului nu cade nici īn interiorul cuvīntului şi nici la terminarea acestuia.
Īn exemplele următoare īnălţimea ridicată este indicată prin majuscule, cea joasă prin minuscule. Toate cuvintele listate au trei more; cuvintele de trei more nu pot avea altă structură a accentului decīt cele exemplificate aici.
Exemple de accente pentru cuvintele de trei more Poziţia căderii Cuvīntul singur Cuvīntul cu particulă Īnţeles
1 MI-do-ri MI-do-ri ga verde
2 i-TO-ko i-TO-ko ga văr
3 ka-TA-NA ka-TA-NA ga sabie
- ko-DO-MO ko-DO-MO GA copil
Se observă că uneori (cīnd ultima moră a cuvīntului este sus) structura de accente devine clară numai prin adăugarea unei particule după cuvīnt (īn cazul de mai sus particula ga, a subiectului), care testează dacă după terminarea cuvīntului accentul cade sau rămīne sus.
Adus de la
Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte şi expresii prin alăturarea de morfeme) şi se distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectīnd structura ierarhică, "verticală," a societăţii japoneze.
Sunetele din limba japoneză sīnt relativ puţine la număr. Accentul se manifesta prin intonaţie (īnălţimea sunetului), care poate servi uneori la diferenţierea unor cuvinte altfel identice.
Deşi nu este deloc īnrudită cu limba chineză, japoneza a īmprumutat masiv din aceasta pe parcursul a mai mult de 1500 de ani de legături culturale. Īn scrierea japoneză au fost folosite iniţial exclusiv ideogramele chinezeşti, numite īn limba japoneză "kanji", dar datorită diferenţelor majore la nivel gramatical īntre cele două limbi această metodă de scriere era greoaie şi a trebuit īmbunătăţită prin introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze. Astfel au īnceput să fie folosite, pe līngă kanji, şi două silabare ("alfabete" īn care unui caracter īi corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezeşti. Acestea sīnt: hiragana, folosit pentru scrierea terminaţiilor gramaticale, prepoziţiilor şi conjuncţiilor, precum şi altor cuvinte care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, şi katakana folosit īn scrierea numelor străine (provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine īn limba romānă).
日本語, limba japoneză
_______________________________________
CEEA CE NU TE OMOARA TE FACE MAI PUTERNIC
|
|
