Anita.LilaRose
♣ Student Academie ♣
 Din: Subconstient
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 41
|
|
Este un scurt fanfic despre animeul Loveless. Este inca in desfasurare, dar sper sa va placa. Capitolele sunt scurte, va anunt de acum.
Unu
Noapte în lumea noastră. Atât și nimic mai mult. Mergeam de-a lungul străzii, pregătită să intru în casă. Știam ce mă așteaptă. Același lucru ce mi se întâmpla zilnic, de zece ani încoace. Dacă bea, era furios. Dacă se uita la televizor, urla că fac zgomot. Cu toate că de multe ori intram pe geamul de la camera mea. De dimineață își cumpărase o nouă sticlă de vodcă. Deci avea să mă lovească iar. Speram să fie geamul deschis în seara aia, dar norocul nu a ținut cu mine. Am deschis ușa cât de încet era posibil, dar cum nu a fost unsă de trei ani, era imposibil să nu scârțâie. Mă aștepta. Și m-a lovit. Am fugit de mânia lui incontrolabilă și fără sens și am intrat în camera mea, încuind ușa în urmă, ca în fiecare noapte. Îmi era teamă de el. Nu i-am răspuns urât niciodată, nu am țipat la el, nu l-am lovit, nu l-am amenințat, nimic. Niciodată. Mama l-a părăsit într-o noapte, pe neașteptate, când se săturase de toată cearta, băutura și lacrimile vărsate de ea. M-a lăsat în urmă, nu mi-a zis nici „la revedere”, cu toate că îmi promisese că avea să plece cu mine, undeva departe. Dar nu o învinovățesc. Știu cum se simțea. Speram ca măcar ea să fie fericită acum. Pentru că eu sufeream în tăcere, plângeam și suspinam, fără niciun ajutor sau susținere. Zi de zi.
M-am gândit și la sinucidere de câteva ori. Dar eram atât de săraci, încât avem un singur cuțit care era extrem de tocit. Nu aveam voie nici să-mi iau propria viață. Așa că plângeam. Plângeam mereu, fără oprire. Iar el mă lovea.
În noaptea aia m-am trântit în patul meu vechi și... n-am putut să plâng. Așteptam lacrimile fierbinți, sărate și atât de cunoscute să apară, dar nu au venit. Acum, nici să plâng nu mai aveam voie. Ce pedeapsă divină cruntă. M-am dus aproape de pervazul geamului murdar din dreapta patului. L-am șters puțin cu mâneca bluzei. Era lună plină și milioane de stele scânteiau alături de ea. Totul în jurul meu părea fericit și perfect, iar noaptea aia nu făcea excepție. Puteam să plâng vâzând atâta frumusețe, dar lacrimile tot nu curgeau. Mă plictisisem. Mă plictisisem de toată viața pe care o duceam cu greu în fiecare zi, mă plictisisem să mă mint singură că poate avea să fie mai bine, mă plictisisem să mă încred în cineva imediat cum îmi întindea o mână, mă plictisisem de minciună, trădare și suferință, mă săturasem de lumea asta, dar ce puteam face? Casa aceea dărăpănată, farfuriile sparte, masa îndoită și cearșafurile rupte erau singurul loc pe care îl puteam numi „acasă”. Dar vroiam atât de tare să plec... Să dispar de pe fața pământului, să nu-mi mai văd tatăl, oamenii fericiți și fără griji sau casa aia. Îmi doream ca totul să se prefacă în scrum, iar eu să-l suflu în bătaia vântului.
Vroiam... libertate. Precum un fluture prins în capcană.
Fără să-mi dau seama, mi-am întins mâna încet și am deschis încuietoarea geamului. L-am dat la perete, după care m-am așezat pe pervaz, cu picioarele în afară. Nu era decât un metru între fereastră și pământ, doar un metru până afară. Și am sărit. Am plecat, fără să privesc o clipă înapoi.
_______________________________________
Drowning in a sea called LIFE.
|
|
